Pentru oamenii cei singuri pe pământ e cel mai greu,
El – mai singur decât tine şi tot singuri ea şi eu,
Oameni singuri, oameni singuri daţi-mi voie să vă strig
Când primiţi singurătatea ca pe-un ultim val de frig.

Nu e nimeni în odaie, numai lucruri care mor,
Şi tumultul de afară şi uitarea tuturor,
Şi la masă numai umbra singularului tacâm,
Suntem toţi atât de singuri că abia ne mai târâm.

Boala grea a-nsingurării a intrat adânc în toţi,
La părinţi nu vin copiii, la copii nu vin nepoţi,
Nu e nimeni lângă nimeni, am murit de mult şi noi
Oameni singuri puşi să piardă zi de zi câte-un război.

În cutiile poştale nu mai cad de mult scrisori,
Doar taloanele de pensii şi somaţii uneori,
A murit şi telefonul şi când sună s-a greşit
Oameni singuri umplu puntea dintre pâine şi cuţit.

Pentru voi aceste vorbe, pentru voi acest poem,
În familia pierdută, cu iluzii vă mai chem,
Omul singur la om singur se târăşte pe pământ
Ca un sfânt dintr-o icoană spre icoana altui sfânt.

Şi nici moartea care vine peste noi nu e mai grea
Decât e singurătatea care seamănă cu ea,
Oameni singuri, oameni singuri, ce vrei lume să arăţi ?
Că ai patru miliarde de adânci singurătăţi ?